Inca un 28 iunie

Am venit de la cimitir. Florile de pe mormant erau mai frumoase ca oricand, bradutul era verde crud, cateii prietenosi. Dar eu nu am simtit asta.

Nu am mai scris de mult timp. Nu pentru ca nu ma gandesc la tine, ci pentru ca ajung in niste locuri din suflet care nu cred ca se vor vindeca. Sunt impacata cu ideea ca nu mai esti langa noi, dar incercarea mea de a ma autovindeca nu pare a avea succes.

1. Ambulantele

De fiecare data cand aud o ambulanta imi vin in minte imaginile din acea duminica inzapezita, cand ambulanta pleca exact atunci cand eu ajungeam acasa. Imi aduc aminte de zapada pana la genunchi, de kilometrii alergati prin ea ca sa ducem probele recoltate catre laboratoare, de blocaje si de neputinta. Cand aud o ambulanta, indiferent unde as fi, ma trece un fior. Ma gandesc ca acolo e cineva care s-ar putea sa nu mai apuce ziua de maine si ca undeva in urma ei, sunt oameni carora vietile li se vor schimba intr-o clipa.

2. Cimitirul

Poate suna ciudat ce spun, dar cimitirul e un loc impaciuitor pentru mine. Prefer sa vin dupa-amiaza, cand toti oamenii care pregatesc alte morminte sunt demult plecati. Dimineata e un zumzet care imi reaminteste de ritmul in care oamenii se sting, randuri intregi de morminte apar de la o luna la alta. Dupa-amiaza e liniste. Apusul e frumos. Ajungi acolo nelinistit si pleci mai impacat cu ideea ca toti ajungem in acelasi loc.

Tristetea e nespusa cand iti imaginezi dramele prin care au trecut altii. Sperai ca doar drama familiei tale sa fie ascunsa in spatele acelui mormant si a acelei cruci din care iti dai seama ca fata aia avea doar 26 de ani. Sa nu mai fi trecut nimeni prin asa ceva. Dar nu e deloc asa. Dramele sunt la tot pasul. Cand dai peste o cruce pentru un copil este cel mai rau. Astazi am remarcat o cruce alba, a lui David. Erau agatate de ea un ursulet alb si un iepuras de plus. Inramata era o fotogafie cu David, realizata pentru mama lui, de 8 martie. Au trecut 3 ani de cand parintii lui l-au pierdut, s-a stins in 2010.
La fel de rau este cand vezi oameni nascuti prin anii ’60 – ’70, plecati dintre noi recent. Te intrebi cum au ajuns in locul ala. Care e povestea lor? Pe cine au lasat in urma?

3. Unele zile

Pentru majoritatea oamenilor, cele mai frumoase zile din an sunt Craciunul, Pastele, Anul Nou, zilele de nastere. Pentru mine cele mai linistite sunt zilele care nu au o semnificatie aparte. De restul mi-e teama. Ma uit in calendar si ma incearca realmente un sentiment de teama. Stiu ca trebuie sa imi umplu ziua cu ceva, orice, dar sa nu am momente in care sa imi amintesc cum era inainte de 2012. Anul trecut, pe 28 iunie, nu m-am putut ridica din pat. Am plans pana la epuizare.

Incerc din rasputeri sa construiesc viitorul, sa ma mentin ocupata, sa ma implic in atat de multe, incat sa adorm de epuizare. Stiu ca daca nu fac asta, mintea mea se intoarce in trecut, unde incearca sa inteleaga ce s-a intamplat atunci, intre 11 si 26 februarie. Si deja stiu ca unele raspunsuri nu se vor afla in viata asta.

4. Fotografiile

Unele din putinele lucruri cu tine care nu ma intristeaza. Le iubesc. Ma uit des la ele si imi vin in minte toate amintirile noastre, copilaria si apropierea noastra, iubirea sincera dintre doua surori. Daca plang, plang de fericire pentru ca am avut acele momente pe care nu toti ajung sa le traiasca, dar pe care eu le-am trait cu tine.

5. Donarea de sange

De fiecare data cand vad un anunt pentru o campanie de donare de sange, imi amintesc de toti oamenii cunoscuti si necunoscuti care au donat pentru tine si cu al caror sange tu ai luptat 2 saptamani. Daca nu erau ei, socul mortii tale ar fi venit mult mai devreme. Cand aprind lumanari, iau o pereche, una pentru tine, la morti, una pentru toti cei care te-au si ne-au ajutat, la vii.
Frustrarea mea este faptul ca eu nu pot dona sange cand stiu ce inseamna sa fii cu adevarat disperat pentru a gasi donatori. Sper ca intr-o zi, curand, aceasta situatie se va schimba.

6. Lucrurile marunte

Declanseaza cele mai puternice furtuni. Cu ele mai am mult sa ma lupt. Simt cum se starneste un viscol de durere de fiecare data cand dau peste un sms de la tine sau cand gasesc numarul tau in agenda, cand dau peste balerinii tai roz sau peste sandalele purtate la nunta Andrei. Lucrurile marunte dor pentru ca dupa 24 de ani ai mei stati zi de zi cu tine, lucrurile marunte intra in reflex. Si el ramane, dar tu nu mai esti. Nu vreau sa numar de cate ori am avut tendinta sa te sun. Mi-e teama sa recunosc cat de greu imi este sa intru intr-un magazin singura si sa stau mai mult de 2 minute, doar pentru ca eram obisnuita sa merg cu tine.

Am donat o mare parte din lucrurile tale. Stiu ca asa ai fi facut si tu cu ale mele si consider ca e un gest normal. Eu nu am nevoie de lucruri cat pentru doi cand altii nu au pentru unul. Dar recunosc, am pastrat lucrurile care insemnau ceva mai mult pentru tine. A fost greu ca mama si tata sa accepte ca am nevoie de o schimbare acasa, dar in final au inteles. Nu mai puteam sta intr-o camera in care intram si automat recunosteam partea mea si partea ta, dar partea ta era neatinsa de mai bine de un an. Acum te regasesc in diverse alte moduri care imi provoaca sentimente mai putin dureroase.

7. Oamenii dragi

Daca nu ar fi fost ei, eu nici nu as mai fi incercat sa ma regasesc. Am incercat sa ma tin tare pentru ei pentru ca si ei m-au ridicat de atatea ori cand am avut nevoie. Familia, prietenii apropiati, colegii de serviciu, toti inteleg. Imi place cand realizez ca imi aduc aminte de tine cu placere in discutii cand vorbesc cu fetele si le spun de exemplu ca “sor’mea era innebunita dupa glossuri”. Imi dau seama ca perceptia mea despre tine a ramas asa cum trebuia si cum vroiam sa ramana. Un suflet de copil ascuns intr-un trup de copil aiurit, care stia atat de multe despre viata si cumva reusea inca sa isi pastreze naivitatea.

Astazi ar fi fost o zi cu totul altfel, dar nu imi permit sa ma gandesc la asta. Ma autodisciplinez si ma gandesc doar la cum a fost in zilele bune si la ce am de facut in viitor. Pentru ca nimic din ceea ce fac, nu fac fara sa te am in gand.

Voi ramane sora ta pentru totdeauna.
Raluca

O replica la “Inca un 28 iunie”

  1. nicu spune:

    Acum 28 de ani eram fericit. Mi se nascuse primul copil !
    Acum s-au facut 488 de zile de cand am sufletul intristat si in fiecare dintre aceste zile am varsat o lacrima pentru Lucia.
    Odihneste – te in pace, fiica mea !

    Tata

Lasa un comentariu