Si numar 3

Este 26 februarie. Inca nu este ora la care se implinesc 3 ani de cand am primit telefonul care anunta vestea pe care m-am rugat atat sa nu o aud. Incerc de fiecare data, ca o lasa, sa fiu ocupata atunci, sa treaca fara sa simt ca sunt secatuita, ca retraiesc momentul din care nimic nu a mai fost la fel. Singurul mod in care am reusit sa ma mentin pe linia de plutire a fost sa ma mentin ocupata.

Si anii au trecut, si numar 3. Si gandurile mele sunt la fel de dese ca in primul an. Si numarul tau a ramas la fel in telefon. Si nu accept ca unele lucruri sa se schimbe. Si ma intreb cum ar fi fost astia 3 ani alaturi de tine. Ce decizii as fi luat diferit? Unde as fi fost acum?

Si nu am cum sa nu compar fiecare zi cu o schema logica, in care am ales o varianta si nu ma pot razgandi. Cum ar fi fost daca acum 3 ani, pe 26 februarie, as fi fost eu cea care spunea la revedere lumii? Cum ar fi evoluat viata tuturor?

Stiu doar ca in fiecare zi, ma gandesc ca eu am privilegiul de a sta aici, in lumea asta (imperfecta, ce-i drept). Dar tu nu il ai. Si asta ma face in fiecare zi sa realizez cat de mult am. Si de aceea tin sa multumesc pentru ceva in fiecare zi, indiferent cate s-au intamplat, bune sau rele. Doar pentru ca sunt aici, la 27 de ani, varsta a deciziilor serioase pe care tu nu ai apucat sa le iei pentru tine.

Si totusi, cu fiecare multumire din zi apare si un gand trist ca nu va mai fi niciodata la fel. Urma unei tragedii personale.

Te port mereu in suflet.

Lasa un comentariu