Raspuns la intrebarea “de ce”?

Am gasit acest articol în ziarul Jurnalul Naţional de miercuri, 25 aprilie 2012.

Răspuns la întrebarea “de ce”?

Autor: Maria Timuc

Sursa: Jurnalul Naţional

Mă pregăteam să scriu un articol oarecum optimist, dar – în clipa în care am deschis ziarul şi am citit despre tragedia lui Florin Călinescu, m-am pierdut în întrebări şi-n neînţelegere, în lipsă de răspunsuri şi-n sentimentul persistent că ”nu ştiu”. M-a cuprins tăcerea, în care părea că simt disperarea, neputinţa, un soi de condamnare la suferinţă, un soi de sentinţă nemiloasă, care pare să apară în viaţa unui om prin intermediul altui om.

Dacă acel alt om este copilul tău, de ce? Dacă acel alt om din viaţa ta a decis că viaţa nu are sens, de ce? De ce tu eşti cel ce trece prin dureri, de ce trebuie să ajungi la culmea disperării interioare, de ce trebuie să atingi hăul dezastruos al suferinţei umane, de ce viaţa pare ca un călău, uneori, de ce, de ce, de ce? Întrebările pot veni şi pot apărea în minte sau chiar din afara noastră răspunsuri, dar nimic, nimic logic, nimic raţional, nimic întreg nu se desenează deasupra sufletului şi a minţii care trăieşte disperarea. Poate doar un soi de lipsă a sensului, poate neînţelegerea însăşi, poate frustrarea şi neliniştea absolută, durerea sufletului şi abandonul total în această durere sunt răspunsuri, care nu fac decât să te întrebi mai profund răzvrătit şi îndurerat; de ce? Răspunsul ultim nu-l ştim şi nu ştim nici dacă îl vom cunoaşte vreodată. Este, poate, răspunsul pe care Dumnezeu îl ştie, iar ceea ce ne rămâne cu adevărat de făcut nouă înşine este doar să acceptăm că…nu ştim şi nu înţelegem. Pierderile grele ale vieţii şi situaţiile în care nu putem face nimic ne spun deschis că avem limite, orice altceva am avea. De-am avea toate bogăţiile lumii, de-am fi una cu îngerii şi dacă lumea întreagă ne-ar sta la picioare, n-am izbuti să îndreptăm decizia altui om. De-am fi cei mai mari vindecători ai lumii, nu avem întotdeauna puterea de a face cancerul să plece din trupul altui om. Am inventat avioane, tehnologii nenumărate, ne-am dus în Cosmos şi suntem capabili să transformăm un şoarece în libelulă prin noile descoperiri privind manipularea ADNului uman, dar nu avem idee cum să-i spunem ”nu” deciziei altui om de a-şi face rău, alegerii lui de a conduce nebuneşte pe străzi, alegerii lui de a ucide, de a ataca sau a se ataca pe sine. Atitudinile, faptele şi alegerile celorlalţi par a fi ghidate de condiţii, împrejurări şi trăiri interioare, pe care nu le putem controla, cunoaşte, înţelege sau explica. Putem încerca asta, putem găsi anumite explicaţii, dar viaţa ne arată constant şi fără ezitare că ceea ce merge într-un loc, o situaţie sau pentru un om nu are acelaşi efect asupra tuturor.

În faţa situaţiilor dureroase ale vieţii ne învinovăţim sau învinovăţim pe cineva, oscilăm între disperare, deprimare şi furie, între starea de victimă şi cea de călău, intrăm într-un soi de iad al experienţei de viaţă; poate că Iadul acela poate deveni mai suportabil şi mai mic dacă am accepta că de sub marea sutană a existenţei se iveşte un fel de lipsă de putere, un fel de lipsă de înţelegere, un fel de invitaţie la acceptare şi la abandon în mâinile lui Dumnezeu. Adevărul adevărat pare a fi cel despre care vorbesc marii înţelepţi ai lumii, după ce s-au confruntat cu întunericul absolut al propriei lor existenţe. Exclamaţia lor ultimă a fost întotdeauna aceeaşi. Acum, după toate căutările, după toată cunoaşterea acumulată, după tot ce-am trăit, ştiu, în sfârşit, răspunsul la toate întrebările ”de ce”. Răspunsul pe care-l ştiu este că, de fapt, ”nu ştiu”!

Lasa un comentariu